Între trecut , prezent şi viitor !

Între trecut , prezent şi viitor ….

Am vrut să scriu deseori despre lucruri frumoase, despre momentele plăcute din viața oamenilor, despre partea aceea frumoasă a vieții. Și am scris. Însă de fiecare dată când am făcut-o, realitatea m-a plesnit cu atâta putere peste față încât urme adânci mi-au rămas pe obraz.
Am scris despre acei oameni care credeam că sunt speciali, că au un caracter admirabil și o personalitate de neclintit. Mai târziu însă am descoperit stupefiată că special era doar felul lor de a îmbrăca minciunile în cuvinte frumoase, că acel caracter admirabil era inexistent, iar personalitatea era bine mascată de câteva fapte bune.
Am scris deseori despre prietenie și despre oamenii care credeam că-mi arată în fiecare zi ce înseamnă ea. Am descoperit deseori că și ei aveau deseori cuțite la capătul brațelor.
Am scris despre oameni care mă inspirau și îmi dădeau speranțe. De fapt, ei vindeau doar iluzii de care eu deveneam dependentă și le doream cu lăcomia unui om privat de ceea ce-și dorea.
Acesta este motivul pentru care mi-e teamă să mai scriu despre partea frumoasă a vieții și despre momentele frumoase pe care mi le dăruiesc uneori oamenii. Mi-e teamă ca realitatea să nu mă găsească iarăși și să mă pălmuiască zdravăn. Palmele ei sunt reci, umede și au o forță pe care nu o pot învinge.
Amintirile frumoase sunt clipe pe care noi le furăm timpului. Amintirile dureroase sunt cele pe care realitatea ni le oferă forțat. Ele au un ecou puternic, care ne răsună în suflete vreme îndelungată. Pe ele timpul nu-și așterne praful, lăsându-le să provoace în continuare durere și amărăciune, o amărăciune care îți invadează toată ființa.
Se spune că nu e bine să trăim în trecut și să păstrăm dezamăgirile în suflet. Eu spun că asta nu e posibil. Nu e de ajuns voința, dorința sau autocontrolul pentru a ne scutura de trecut. În fond, de ce am face-o ? Trecutul e ceea ce suntem în prezent, e drumul acela mai scurt sau mai lung pe care l-am parcurs fiecare în parte. Sunt multe întrebări ale prezentului la care doar trecutul ne oferă răspunsuri și multe întrebări ale trecutului la care ne răspunde viitorul. E un cerc în care ne învârtim la nesfârșit, la fel cum fac șoarecii în acea rotiță care se învârte amețitor de repede, cu marea diferență că noi nu ne putem opri. Nu putem ieși din acest cerc, ci continuăm să ne învârtim în același ritm amețitor și obositor.
Ca și în trecut, dezamăgirile, trădările, înșelăciunile și ipocrizia mă trag deseori de mânecă și acum.
Și știu. Știu că deși nu recunosc, oamenii le-au simțit biciul pe propria piele. Doar că îi doare să își găsească gândurile pierdute printre rândurile altcuiva…
Tina Paraschiv

Medierea gândurilor.

Medierea gândurilor

Atunci când apare un conflict este bine să spunem în sinea noastră, poate şi în faţa celor cu care suntem în conflict:

Îmi cer iertare.
Îmi cer iertare dacă am tăcut când trebuia să vorbesc sau am vorbit când trebuia să tac.
Îmi cer iertare dacă m-am grăbit să trag concluzii fără să îmi acord timp pentru a înțelege.
Îmi cer iertare dacă nu am avut răbdare sau dacă am așteptat prea puțin.
Îmi cer iertare dacă vorbele mele au fost cuțite și nu au mângâiat.
Îmi cer iertare dacă am plecat când trebuia să rămân sau nu am venit deloc.
Îmi cer iertare dacă într-un moment de slăbiciune sau nesiguranță am devenit o altă persoană decât sunt.
Îmi cer iertare dacă ai plâns și nu ți-am șters lacrima sau dacă am fost mai întâi egoistă înainte de a fi prietenă.
Îmi cer iertare dacă propriile dureri mi-au întunecat judecata și m-au făcut mai aspră.
Îmi cer iertare dacă timpul ne-a fost dușman și nu prieten.
Îmi cer iertare dacă nu am spus întotdeauna ce trebuia sau când trebuia.
Îmi cer iertare dacă am fost prea încăpățânată și poate prea orgolioasă.
Îmi cer iertare dacă vreodată am invadat un spațiu care nu era pentru mine.
Îmi cer iertare dacă uneori mi-am revărsat neîmplinirile asupra unor oameni care nu meritau asta.

Îmi cer iertare. Pentru tot ce am spus, pentru tot ce n-am spus, pentru tot ce am gândit rău, pentru tot ce m-a urâțit și pentru tot ce m-a îndurerat.
Îmi cer iertare… şi poate astfel conflictul se stinge.
Tina Paraschiv

Avem un conflict !

          Stăm față în față. Avem un conflict. Eu și inima mea. Între noi stau aruncate câteva foi scrise și alte câteva veline. Cele scrise sunt ale inimii mele. Ea și-a scris motivele pentru care avem un conflict, vrea divorțul, spunându-mi că singurul vinovat pentru suferințele ei sunt eu. Cele veline sunt pentru mine. Eu trebuie să aștern pe ele greșelile pe care le-am făcut față de inima mea şi am creat acest conflict. Și stau. Mă holbez la ele neștiind cu ce să încep, ce să spun despre acest conflict.

     Inima mi-a scris că din cauza alegerilor mele a plâns lacrimi de sânge și că nu mai suportă acest conflict, durerea pe care i-am pricinuit-o. Mi-a spus că am dezamăgit-o din nou pentru că i-am trimis acolo oameni care i-au lăsat mizerie, oameni care au lovit-o și care i-au provocat durere. A lăcrimat în timp ce scria pentru că printre rânduri am observat câteva picături roșii. Plâng și eu, dar lacrimile mele doar încrețesc pagina, iar gustul lor nu este sărat ca al lacrimilor obișnuite, ci amar.

     Am început să scriu. Îmi tremură mâna pentru că mă simt vinovată de acest conflict. Pentru că inima mea are dreptate… eu sunt vinovată pentru acest conflict. Pentru că am rănit-o atât de tare încât ea nu mă mai vrea.

     De ce-oi fi deschis larg ușa pentru toată lumea? De ce nu m-am gândit cum să-mi protejez inima și m-am gândit în schimb, cum să-i primesc mai bine pe “oaspeți”? De ce oare am dus grija altora în loc să mi-o port doar pe a mea? De ce nu m-am uitat în jos, la picioarele lor să-i caut de murdărie?

     Astăzi inima mea îmi cere socoteală pentru acest conflict, iar eu nu știu cum să-i răspund, cum să-mi răspund. Ne privim una pe alta lăcrimând. Și ne cerem iertare reciproc. Eu pentru că i-am greșit și ea pentru că a vrut să mă abandoneze, să mă lase singură în acest conflict. Am hotărât că vom lupta împreună până la ultima bătaie, până la ultima respirație. Am hotărât că suntem puternice și ne-am promis că nimeni, niciodată nu ne va mai întoarce una împotriva alteia.

     Eu i-am promis că o să-i trimit acolo, în cămăruțele ei, doar oameni buni și frumoși cu inimi la fel de calde fără a crea un conflict.

     Mi-a promis și ea la rândul ei că din când în când va aerisi încăperile pentru ca eu să nu mă simt prea împovărată.

     M-am iertat și i-am iertat pe toți cei care au intrat în inima mea doar ca-să semene furtuni – conflicte.

     Stăm față în față. Nu mai avem conflict. Eu și inima mea. Între noi stau aruncate câteva foi scrise, așteptând să fie semnate. Dar nu le mai semnăm. Le aruncăm. Pentru că ne-am iertat în acest conflict.

                                                              Tina Paraschiv

 

 

Pierderea credinţei !!!

Pierderea credinţei !!!

Oamenii nu mai cred . Nu mai cred în gesturi mici, în surprize plăcute, în bucuria unui moment romantic, pregătit pe îndelete sau în cuvinte calde.

Oamenii nu mai cred. Nu mai cred nici în prietenie, nici în iubire, nici în bunătatea altor oameni. Nu mai cred pentru că nu mai vor.

Oamenii nu mai cred . Nu mai cred în vise, nu mai au speranţe şi nici scopuri. Se târăsc prin viaţă de pe o zi pe alta, cu mintea întunecată de atâta amar.

Oamenii nu mai cred. Nici măcar planuri nu-şi mai fac, gândindu-se că există o mare probabilitate ca ele să nu se împlinească.

Oamenii nu mai cred. Ei nu cred pentru că nu mai vor să creadă. Îl ţin strâns pe ” Imposibil ” în braţe şi refuză să treacă orice graniţă impusă de acesta.  Şi-au atârnat lanţurile grele pe umeri şi nu-şi dau seama cât de istoviţi sunt. Cât de mult îi macină aceea durere surdă şi câte frustrări acumulează.

Nu ştiu ce se întâmplă. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu oamenii de şi-au creat aceste bariere atât în gândire cât şi în relaţiile cu ceilalţi. Nu ştiu de ce nu îşi impun să le depăşească într-un fel, orice fel. Pentru că devine dificil; atât pentru ei cât şi pentru cei din jurul lor.

Nici pentru mine lucrurile nu au mers întodeauna bine. Au fost zile care au început cât se poate de prost , au continuat tot aşa şi s-au încheiat şi mai rău. Au fost şi momente în care îmi iroseam zilele vegetând ca o legumă în pat, fără nici un scop – respiram, dar nu trăiam. Au fost şi acele clipe cumplite în care îmi venea să-mi scot inima din piept numai ca  să nu mai simt hăul acela imens şi zile în care ochii erau atât de umflaţi de plâns că abia îi putem ţine deschişi. Au fost şi vise spulberate în fracţiuni de secundă şi iubiri sfărâmate fără milă, au fost şi prietenii pierdute şi lovituri sub centură. Au fost. Şi m-au durut. Toate m-au durut. Şi uneori nu vedeam luminiţa de la capătul tunelului întunecat şi mă simţeam ca un om orb care se loveşte de toate obstacolele din cale . Cu toate astea, am tot sperat , am tot visat, am tot iubit. Mi-am făcut alţi prieteni, m-am bucurat de zilele frumoase şi mi-am făcut în continuare planuri.

Cât timp credeţi că avem la dispoziţie ? Câte şanse credeţi că ni se oferă ? Câte uşi credeţi că rămân deschise ?

Ştiţi ce cred eu ?

Eu cred că e timpul să ne dezbrăcăm de laşitate. E timpul să ne deschidem larg inimile şi minţile.

Eu cred că e timpul să visăm, să ne facem planuri, să fim romantici, să facem surprize şi să (ne) iubim.

O fi greu uneori, dar imposibil cu siguranţă nu e.

Nimeni nu a spus vreodată că a fost sau că va fi uşor… e chiar al naibii de greu !!!

                             Tina Paraschiv

 

De vorba cu ”timpul” !

De vorba cu ”timpul” !

Avem nevoie de timp pentru negare, pentru furie, pentru acceptare.
Avem nevoie de timp pentru a ne îndepărta puțin pentru ca mai apoi să ne apropiem mai mult.
Avem nevoie de timp pentru a crea ziduri în jurul nostru și pentru a le dărâma.
Avem nevoie de timp pentru crede din nou indiferent în ce.
Avem nevoie de timp pentru tăceri lungi.
Întotdeauna avem nevoie de timp.

Când stai de vorbă cu timpul, el îți răspunde la întrebări, îți dezvăluie adevăruri neștiute sau neacceptate, înlătură măști și îți demonstrează concret că de cele mai multe ori aparențele înșeală…
Timpul este considerat a fi cel mai mare dușman al oamenilor. Și este. Dar paradoxal, uneori ne devine aliat atunci când suntem confuzi și ne pierdem în mulțimea de oameni fără a ști cu certitudine dacă ceea ce vedem este într-adevăr ceea ce vedem sau e doar o mască ieftină. Ne este prieten și atunci când ne oblojește cu grijă rănile provocate de minciuni, de ipocrizii sau de promisiuni încălcate….

                                         Tina Paraschiv