Pierderea credinţei !!!

Oamenii nu mai cred . Nu mai cred în gesturi mici, în surprize plăcute, în bucuria unui moment romantic, pregătit pe îndelete sau în cuvinte calde.

Oamenii nu mai cred. Nu mai cred nici în prietenie, nici în iubire, nici în bunătatea altor oameni. Nu mai cred pentru că nu mai vor.

Oamenii nu mai cred . Nu mai cred în vise, nu mai au speranţe şi nici scopuri. Se târăsc prin viaţă de pe o zi pe alta, cu mintea întunecată de atâta amar.

Oamenii nu mai cred. Nici măcar planuri nu-şi mai fac, gândindu-se că există o mare probabilitate ca ele să nu se împlinească.

Oamenii nu mai cred. Ei nu cred pentru că nu mai vor să creadă. Îl ţin strâns pe ” Imposibil ” în braţe şi refuză să treacă orice graniţă impusă de acesta.  Şi-au atârnat lanţurile grele pe umeri şi nu-şi dau seama cât de istoviţi sunt. Cât de mult îi macină aceea durere surdă şi câte frustrări acumulează.

Nu ştiu ce se întâmplă. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu oamenii de şi-au creat aceste bariere atât în gândire cât şi în relaţiile cu ceilalţi. Nu ştiu de ce nu îşi impun să le depăşească într-un fel, orice fel. Pentru că devine dificil; atât pentru ei cât şi pentru cei din jurul lor.

Nici pentru mine lucrurile nu au mers întodeauna bine. Au fost zile care au început cât se poate de prost , au continuat tot aşa şi s-au încheiat şi mai rău. Au fost şi momente în care îmi iroseam zilele vegetând ca o legumă în pat, fără nici un scop – respiram, dar nu trăiam. Au fost şi acele clipe cumplite în care îmi venea să-mi scot inima din piept numai ca  să nu mai simt hăul acela imens şi zile în care ochii erau atât de umflaţi de plâns că abia îi putem ţine deschişi. Au fost şi vise spulberate în fracţiuni de secundă şi iubiri sfărâmate fără milă, au fost şi prietenii pierdute şi lovituri sub centură. Au fost. Şi m-au durut. Toate m-au durut. Şi uneori nu vedeam luminiţa de la capătul tunelului întunecat şi mă simţeam ca un om orb care se loveşte de toate obstacolele din cale . Cu toate astea, am tot sperat , am tot visat, am tot iubit. Mi-am făcut alţi prieteni, m-am bucurat de zilele frumoase şi mi-am făcut în continuare planuri.

Cât timp credeţi că avem la dispoziţie ? Câte şanse credeţi că ni se oferă ? Câte uşi credeţi că rămân deschise ?

Ştiţi ce cred eu ?

Eu cred că e timpul să ne dezbrăcăm de laşitate. E timpul să ne deschidem larg inimile şi minţile.

Eu cred că e timpul să visăm, să ne facem planuri, să fim romantici, să facem surprize şi să (ne) iubim.

O fi greu uneori, dar imposibil cu siguranţă nu e.

Nimeni nu a spus vreodată că a fost sau că va fi uşor… e chiar al naibii de greu !!!

                             Tina Paraschiv