Între trecut , prezent şi viitor !

Între trecut , prezent şi viitor ….

Am vrut să scriu deseori despre lucruri frumoase, despre momentele plăcute din viața oamenilor, despre partea aceea frumoasă a vieții. Și am scris. Însă de fiecare dată când am făcut-o, realitatea m-a plesnit cu atâta putere peste față încât urme adânci mi-au rămas pe obraz.
Am scris despre acei oameni care credeam că sunt speciali, că au un caracter admirabil și o personalitate de neclintit. Mai târziu însă am descoperit stupefiată că special era doar felul lor de a îmbrăca minciunile în cuvinte frumoase, că acel caracter admirabil era inexistent, iar personalitatea era bine mascată de câteva fapte bune.
Am scris deseori despre prietenie și despre oamenii care credeam că-mi arată în fiecare zi ce înseamnă ea. Am descoperit deseori că și ei aveau deseori cuțite la capătul brațelor.
Am scris despre oameni care mă inspirau și îmi dădeau speranțe. De fapt, ei vindeau doar iluzii de care eu deveneam dependentă și le doream cu lăcomia unui om privat de ceea ce-și dorea.
Acesta este motivul pentru care mi-e teamă să mai scriu despre partea frumoasă a vieții și despre momentele frumoase pe care mi le dăruiesc uneori oamenii. Mi-e teamă ca realitatea să nu mă găsească iarăși și să mă pălmuiască zdravăn. Palmele ei sunt reci, umede și au o forță pe care nu o pot învinge.
Amintirile frumoase sunt clipe pe care noi le furăm timpului. Amintirile dureroase sunt cele pe care realitatea ni le oferă forțat. Ele au un ecou puternic, care ne răsună în suflete vreme îndelungată. Pe ele timpul nu-și așterne praful, lăsându-le să provoace în continuare durere și amărăciune, o amărăciune care îți invadează toată ființa.
Se spune că nu e bine să trăim în trecut și să păstrăm dezamăgirile în suflet. Eu spun că asta nu e posibil. Nu e de ajuns voința, dorința sau autocontrolul pentru a ne scutura de trecut. În fond, de ce am face-o ? Trecutul e ceea ce suntem în prezent, e drumul acela mai scurt sau mai lung pe care l-am parcurs fiecare în parte. Sunt multe întrebări ale prezentului la care doar trecutul ne oferă răspunsuri și multe întrebări ale trecutului la care ne răspunde viitorul. E un cerc în care ne învârtim la nesfârșit, la fel cum fac șoarecii în acea rotiță care se învârte amețitor de repede, cu marea diferență că noi nu ne putem opri. Nu putem ieși din acest cerc, ci continuăm să ne învârtim în același ritm amețitor și obositor.
Ca și în trecut, dezamăgirile, trădările, înșelăciunile și ipocrizia mă trag deseori de mânecă și acum.
Și știu. Știu că deși nu recunosc, oamenii le-au simțit biciul pe propria piele. Doar că îi doare să își găsească gândurile pierdute printre rândurile altcuiva…
Tina Paraschiv

Avem un conflict !

          Stăm față în față. Avem un conflict. Eu și inima mea. Între noi stau aruncate câteva foi scrise și alte câteva veline. Cele scrise sunt ale inimii mele. Ea și-a scris motivele pentru care avem un conflict, vrea divorțul, spunându-mi că singurul vinovat pentru suferințele ei sunt eu. Cele veline sunt pentru mine. Eu trebuie să aștern pe ele greșelile pe care le-am făcut față de inima mea şi am creat acest conflict. Și stau. Mă holbez la ele neștiind cu ce să încep, ce să spun despre acest conflict.

     Inima mi-a scris că din cauza alegerilor mele a plâns lacrimi de sânge și că nu mai suportă acest conflict, durerea pe care i-am pricinuit-o. Mi-a spus că am dezamăgit-o din nou pentru că i-am trimis acolo oameni care i-au lăsat mizerie, oameni care au lovit-o și care i-au provocat durere. A lăcrimat în timp ce scria pentru că printre rânduri am observat câteva picături roșii. Plâng și eu, dar lacrimile mele doar încrețesc pagina, iar gustul lor nu este sărat ca al lacrimilor obișnuite, ci amar.

     Am început să scriu. Îmi tremură mâna pentru că mă simt vinovată de acest conflict. Pentru că inima mea are dreptate… eu sunt vinovată pentru acest conflict. Pentru că am rănit-o atât de tare încât ea nu mă mai vrea.

     De ce-oi fi deschis larg ușa pentru toată lumea? De ce nu m-am gândit cum să-mi protejez inima și m-am gândit în schimb, cum să-i primesc mai bine pe “oaspeți”? De ce oare am dus grija altora în loc să mi-o port doar pe a mea? De ce nu m-am uitat în jos, la picioarele lor să-i caut de murdărie?

     Astăzi inima mea îmi cere socoteală pentru acest conflict, iar eu nu știu cum să-i răspund, cum să-mi răspund. Ne privim una pe alta lăcrimând. Și ne cerem iertare reciproc. Eu pentru că i-am greșit și ea pentru că a vrut să mă abandoneze, să mă lase singură în acest conflict. Am hotărât că vom lupta împreună până la ultima bătaie, până la ultima respirație. Am hotărât că suntem puternice și ne-am promis că nimeni, niciodată nu ne va mai întoarce una împotriva alteia.

     Eu i-am promis că o să-i trimit acolo, în cămăruțele ei, doar oameni buni și frumoși cu inimi la fel de calde fără a crea un conflict.

     Mi-a promis și ea la rândul ei că din când în când va aerisi încăperile pentru ca eu să nu mă simt prea împovărată.

     M-am iertat și i-am iertat pe toți cei care au intrat în inima mea doar ca-să semene furtuni – conflicte.

     Stăm față în față. Nu mai avem conflict. Eu și inima mea. Între noi stau aruncate câteva foi scrise, așteptând să fie semnate. Dar nu le mai semnăm. Le aruncăm. Pentru că ne-am iertat în acest conflict.

                                                              Tina Paraschiv